Strict autentic românesc

A venit și momentul ăla de coșmar în care a trebuit să-mi iau inima în dinți și să merg la șef să-i cer o zi liberă. ”La ce-ți trebuie?” mă întrebă el cu autoritatea impusă de fișa postului…… ”Trebuie să-mi schimb buletinu`.” am zis gândind că nu ajunge doar explicația asta și trebuie să mai argumentez.

Brusc fizionomia lui se schimbă și am văzut cum un val de milă i se așterne pe față. ”Du-te, dar să-ți explic cum merge treaba pe acolo….”

Dacă ar fi fost un șef de ăla rău, care să-i chinuie pe cel de sub el din reflex sau din plăcere sunt sigur că ar fi zâmbit cu gura până la urechi și mi-ar fi spus cu plăcere sadică….. ”Du-te, ia-ți cât timp ai nevoie”… și apoi în gând ”Au ăia metode să te chinuie mai cizelate decât pot să-mi imaginez eu.”

Așa că urmez sfatul șefului și înarmat cu o zi liberă și un dosar plin cu de toate documentele mă trezesc la patru jumătate, mă îmbrac rapid și forțez mașinuța până în fața evidenței populației unde un nenea zgribulit stătea și privea în gol în noapte în așteptarea …… orei 7. Era clar că era venit de pe undeva din jurul orașului. Îl întreb de o listă (așa cum mă învățase șefu`…. să-i dea Dumnezeu sănătate) și, spre surprinderea mea scoate o coală de hârtie cu formă nedefinită și un creion chimic!!!!! (se mai găsește așa ceva?????) și mă pune să-mi trec numele pe listă. Eram numărul curent douăzecișiceva. La ora 5 dimineață. Douăzecișiceva. Ok. Îmi trec stoic numele, și îmi forțez mașinuța înapoi până acasă.

La 6 și jumătate, tot stoic, îmi forțez din nou mașinuța la evidența populației. Așa primisem instrucțiuni. Trebuia la 7 să fiu acolo. Ajung pe la 7 fără 10 și aștept. Ce? Aștept doi domni din sediu să deschidă ușa. Spun domni pentru că așa se purtau. Domnește. Ei domni, noi negrii de pe plantație. Dar surpinzător e motivul deschiderii ușii.

La 7  deschide unul din ei ușa și cere lista. ”Ați făcut listă???” ”Da, cum să nu!” vine îndatoritor răspunsul. ”Păi citiți unul lista și intrați cum vă auziți numele.” Liniște. Nimeni nu se arată doritor să citească pomelnice la 7 dimineața. ”Haideți mă, ce-i așa de greu să citiți, citiți unul!” ridică tonul domnul în liniștea nopții. ”Păi dacă nu e greu, de ce nu o citești tu?” vine răspunsul șugubăț al unuia cu cafeaua deja băută. Tevatură, consternare, nervi…. Până la urmă cel mai deștept cedează și se apucă de citit.  Îmi aud numele și intru. Înăuntru un alt domn stătea lângă un aparat care dădea bonuri de ordine și ni le înmâna în ordinea înmormântării.

Faza doi încheiată cu succes. Am bonul în mână, mărturie a confiscării organizării maselor și transformarea în organizare instituțională. Un succes deplin al unui management orientat pe grija față de cetățean, această noțiune abstractă pe care funcționarul o deservește cu îndatorire și grijă pentru a-și justifica salariul. Dar nu azi.

Așa că ce fac? Pun bonul de ordine bine în portofel, undeva între poza copilului și icoana ce mi-a dăruit-o mama când am plecat de acasă și….. bineînțeles, ați ghicit, forțez mașinuța acasă să-mi duc nevasta și copilul către locurile în care societatea îi trimite de la o anumită oră….. dimineața. Îl imit cu succes pe Schumy și ajung la 8 fără 3 minute înapoi ….. la evidența populației. Deși programul începe la 8 jumate, înăuntru e o casierie a primăriei așa că îți poți plăti acolo taxele necesare. Vreau să mulțumesc (jumătate serios, jumătate în glumă) pe această cale primarului pentru efortul depus în a aduce acolo o casierie. Grija față de întregul popor (a se citi finanțele locale) este deplină, dar ar fi fost mai integrată în peisaj o plimbare de 2 zile pentru plata acestor taxe. Dar dacă e vorba de încasare de bani,  se găsesc soluții. Aici ne-am integrat perfect. În orice. Chiar și în absolut :)))

Plătesc fără prea mare greutate, deși casierița dorea să știe inclusiv culoarea șosetelor mele și nu înțeleg de ce. După care…… aștept. Aștept să-mi apară numărul pe un afișaj  și, bineînțeles, mai aștept să iasă din birouri și pe cei pe care soarta i-a născut la o anumită oră dintr-o anumită zi și nu au avut nevoie de număr de ordine la 5 dimineața. Îmi vine în sfârșit rândul și… stupoare ….. ca într-o piesă a lui Caragiale sau într-un banc cu un iepuraș și o cutie de chibrituri mi se reproșează un dosar incomplet. Încerc să zic că pe siteul lor nu scrie așa ceva și nu înțeleg de ce mi se cere…. mi se propune un pariu în care mi se sugerează să citesc  afișierul din antecameră că acolo scrie. Renunț să îl mai informez pe funcționar că suntem în secolul 21 și îi cer politicos să-mi spună de ce acte e nevoie. Le aveam pe toate acasă, bineînțeles, în original și în copie. Așa că ghici ce? Forțez din nou mașinuța acasă știind sigur că Schumi va păli de invidie când va vedea la știrile de la ora 5 cum un nebun gonește nervos prin oraș.

Iau actele, iau mașinuța, o forțez din nou la evidența populației și…… dilemă. Cum să mai intru încă o dată? Lumea își pierduse răbdarea și nu ajunsese încă la stadiul de acceptare, de complacere, de moluscă, când poți să le tai o mână și tot nu simt. Acum erau la stadiul de turmă. Stau și mă gândesc….. în definitiv nu e vina mea. Am făcut așa cum a vrut sistemul….. am venit la 5 și de atunci am transpirat. Nu mi se părea normal să-mi fie rușine din vina sistemului. Și în definitiv aveam număr de ordine, nu? Așa că intru împreună cu o doamnă la același funcționar și aștept liniștit pe scaun să termine cu doamna. După care intru eu la aparat. ”Acum e bine?” întreb cu speranță în glas. ”E bine, dar dacă mă gândesc mai bine era bine și prima dată, nu era nevoie de actele astea.”

Cerul se prăbușește, apele se deschid, în față văd numai roșu. Îmi adun toată voința din mine și stau calm. Să văd terminată o dată treaba asta. Și da…. victorie….. sunt trimis să-mi fac o fotografie.

Sunt momente în viața în care ilarul se împletește cu grotescul și încearcă să se împacheteze frumos, în hârtie colorată cu fundiță roșie. Acel funcționar s-a lăudat, da, fără îndoială, s-a lăudat că are rată a respingerii dosarelor de nuștiu cât la sută. În primul rând nu-mi imaginam că asta ar fi un criteriu. Dar asta e. Una din trei: ori toată populația e proastă, ori nu sunt explicate prea bine exigențele, ori exigențele sunt pe alocuri absurde. Alegeți voi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s