Melancolii de toamnă


Am surprins la mine o tendință în ultima vreme…. am început să-mi caut pe FB colegii de generală. Nu știu ce m-a apucat. Și îi caut pe cei din generală pentru că viața a făcut să fac liceul în alt oraș decât cel în care am copilărit.

Așa că pun această căutare pe seama nostalgiei, a dorinței de a merge către origini (nu râdeți, obsedaților :)) , mersul către origini poate avea și alt sens față de cel la care vă gândiți voi acum ….. ). Poate e acea dorință de ….. recapitulare pe care o pomeneam în postările trecute. Îmi stârnește amintiri, aproape toate plăcute, cu siguranță toate nostalgice.

E o punte peste ani. E un sweet rememberance daca vreți. E încercarea de a reactualiza traiectoria viitoare și caut puncte de sprijin (e nevoie de 3 puncte pentru o linie, nu?).

Oricum e un moment pe care îl trăiesc cu plăcere. Ma bucur sa-mi descopăr vechii colegi tineri și îndrăgostiți de viață. Și cine știe? Poate aranjăm și de o întâlnire.

Anunțuri

NU TE VOM UITA, ROXANA!


De faptul că viața e nedreaptă am luat la cunoștință toți, în timp. Însă ne readucem dureros aminte de asta mai ales când cineva apropiat moare. Cineva care e tânăr și n-a făcut rău nimănui niciodată.

Moartea nu e un lucru plăcut. Ne aduce aminte că viața este un dar, însă unul cu împrumut. Cât ne lasă Cel de Sus să ne bucurăm de acest dar doar El știe.

Moartea cuiva ne ridică semne de întrebare și ne obligă la introspecție, la autoevaluare. Este un moment de sinceritate crudă, supremă, în care ne reevaluăm realizările și neîmplinirile. Ne vedem pe noi înșine, acolo, în coșciug, și ne doare uitarea inevitabilă ce se așterne în urma noastră. Obișnuiți să luptăm pentru noi în cursul vieții, ne uităm în jurul nostru și ne întrebăm ce lăsăm notabil în urmă astfel încât lumea să-și aducă aminte de noi.

După o grea suferință pe care numai cancerul o poate provoca, Roxana a plecat dintre noi. Discret, fără să anunțe pe nimeni că e bolnavă, făcându-și treaba până în ultima clipă. Absurditatea morții ei însă mă împietrește și acum. Nu pot înțelege destinul ei. A fost una din persoanele care a făcut tot ceea ce se aștepta societatea și divinitatea de la ea. A plecat de jos și a luptat. A făcut o facultate angajată fiind. A suportat privațiuni financiare pe care nu le-a menționat niciodată, dar pe care le intuim cu ușurință. A ajutat pe oricine a avut nevoie și cât a putut, fără a pretinde nimic la schimb. Nu a făcut rău nimanui. Nu-mi aduc aminte în 6 ani s-o fi văzut în vre-o postură răutăcioasă sau ridicând tonul în vre-un context serios.

ATUNCI DE CE? E o întrebare al cărei răspuns nu-l voi afla cu adevărat poate niciodată. Nu cred în exprimarea conform căreia ”Dumnezeu îi ia pe cei mai buni la ei.” În întelepciunea-I nețărmurită cred că El i-ar lăsa aici, lângă noi, pentru a ne servi drept model. Nu vom ști niciodată.

Tot ce putem face acum este să ne oprim din orice și să-i dedicăm un gând frumos. Să-i dedicăm un colț din sufletul nostru și să-i urmăm pilda în viață. Să întelegem simbolistica morții ei, și anume că nu contează cât timp trece între momentul nașterii și al morții, ci ceea ce ai făcut între. Să înțelegem că nimic nu dăinuiește veșnic, să trecem peste impulsul de panică egoistă inițial și să dăruim pentru a nu fi uitați. Orice. O mână de ajutor, un zâmbet, un gând frumos. Ne va face să ne simțim nemuritori.

DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ, ROXANA.