Melancolii de toamnă


Am surprins la mine o tendință în ultima vreme…. am început să-mi caut pe FB colegii de generală. Nu știu ce m-a apucat. Și îi caut pe cei din generală pentru că viața a făcut să fac liceul în alt oraș decât cel în care am copilărit.

Așa că pun această căutare pe seama nostalgiei, a dorinței de a merge către origini (nu râdeți, obsedaților :)) , mersul către origini poate avea și alt sens față de cel la care vă gândiți voi acum ….. ). Poate e acea dorință de ….. recapitulare pe care o pomeneam în postările trecute. Îmi stârnește amintiri, aproape toate plăcute, cu siguranță toate nostalgice.

E o punte peste ani. E un sweet rememberance daca vreți. E încercarea de a reactualiza traiectoria viitoare și caut puncte de sprijin (e nevoie de 3 puncte pentru o linie, nu?).

Oricum e un moment pe care îl trăiesc cu plăcere. Ma bucur sa-mi descopăr vechii colegi tineri și îndrăgostiți de viață. Și cine știe? Poate aranjăm și de o întâlnire.

NU TE VOM UITA, ROXANA!


De faptul că viața e nedreaptă am luat la cunoștință toți, în timp. Însă ne readucem dureros aminte de asta mai ales când cineva apropiat moare. Cineva care e tânăr și n-a făcut rău nimănui niciodată.

Moartea nu e un lucru plăcut. Ne aduce aminte că viața este un dar, însă unul cu împrumut. Cât ne lasă Cel de Sus să ne bucurăm de acest dar doar El știe.

Moartea cuiva ne ridică semne de întrebare și ne obligă la introspecție, la autoevaluare. Este un moment de sinceritate crudă, supremă, în care ne reevaluăm realizările și neîmplinirile. Ne vedem pe noi înșine, acolo, în coșciug, și ne doare uitarea inevitabilă ce se așterne în urma noastră. Obișnuiți să luptăm pentru noi în cursul vieții, ne uităm în jurul nostru și ne întrebăm ce lăsăm notabil în urmă astfel încât lumea să-și aducă aminte de noi.

După o grea suferință pe care numai cancerul o poate provoca, Roxana a plecat dintre noi. Discret, fără să anunțe pe nimeni că e bolnavă, făcându-și treaba până în ultima clipă. Absurditatea morții ei însă mă împietrește și acum. Nu pot înțelege destinul ei. A fost una din persoanele care a făcut tot ceea ce se aștepta societatea și divinitatea de la ea. A plecat de jos și a luptat. A făcut o facultate angajată fiind. A suportat privațiuni financiare pe care nu le-a menționat niciodată, dar pe care le intuim cu ușurință. A ajutat pe oricine a avut nevoie și cât a putut, fără a pretinde nimic la schimb. Nu a făcut rău nimanui. Nu-mi aduc aminte în 6 ani s-o fi văzut în vre-o postură răutăcioasă sau ridicând tonul în vre-un context serios.

ATUNCI DE CE? E o întrebare al cărei răspuns nu-l voi afla cu adevărat poate niciodată. Nu cred în exprimarea conform căreia ”Dumnezeu îi ia pe cei mai buni la ei.” În întelepciunea-I nețărmurită cred că El i-ar lăsa aici, lângă noi, pentru a ne servi drept model. Nu vom ști niciodată.

Tot ce putem face acum este să ne oprim din orice și să-i dedicăm un gând frumos. Să-i dedicăm un colț din sufletul nostru și să-i urmăm pilda în viață. Să întelegem simbolistica morții ei, și anume că nu contează cât timp trece între momentul nașterii și al morții, ci ceea ce ai făcut între. Să înțelegem că nimic nu dăinuiește veșnic, să trecem peste impulsul de panică egoistă inițial și să dăruim pentru a nu fi uitați. Orice. O mână de ajutor, un zâmbet, un gând frumos. Ne va face să ne simțim nemuritori.

DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ, ROXANA.

Strict autentic românesc


A venit și momentul ăla de coșmar în care a trebuit să-mi iau inima în dinți și să merg la șef să-i cer o zi liberă. ”La ce-ți trebuie?” mă întrebă el cu autoritatea impusă de fișa postului…… ”Trebuie să-mi schimb buletinu`.” am zis gândind că nu ajunge doar explicația asta și trebuie să mai argumentez.

Brusc fizionomia lui se schimbă și am văzut cum un val de milă i se așterne pe față. ”Du-te, dar să-ți explic cum merge treaba pe acolo….”

Dacă ar fi fost un șef de ăla rău, care să-i chinuie pe cel de sub el din reflex sau din plăcere sunt sigur că ar fi zâmbit cu gura până la urechi și mi-ar fi spus cu plăcere sadică….. ”Du-te, ia-ți cât timp ai nevoie”… și apoi în gând ”Au ăia metode să te chinuie mai cizelate decât pot să-mi imaginez eu.”

Așa că urmez sfatul șefului și înarmat cu o zi liberă și un dosar plin cu de toate documentele mă trezesc la patru jumătate, mă îmbrac rapid și forțez mașinuța până în fața evidenței populației unde un nenea zgribulit stătea și privea în gol în noapte în așteptarea …… orei 7. Era clar că era venit de pe undeva din jurul orașului. Îl întreb de o listă (așa cum mă învățase șefu`…. să-i dea Dumnezeu sănătate) și, spre surprinderea mea scoate o coală de hârtie cu formă nedefinită și un creion chimic!!!!! (se mai găsește așa ceva?????) și mă pune să-mi trec numele pe listă. Eram numărul curent douăzecișiceva. La ora 5 dimineață. Douăzecișiceva. Ok. Îmi trec stoic numele, și îmi forțez mașinuța înapoi până acasă.

La 6 și jumătate, tot stoic, îmi forțez din nou mașinuța la evidența populației. Așa primisem instrucțiuni. Trebuia la 7 să fiu acolo. Ajung pe la 7 fără 10 și aștept. Ce? Aștept doi domni din sediu să deschidă ușa. Spun domni pentru că așa se purtau. Domnește. Ei domni, noi negrii de pe plantație. Dar surpinzător e motivul deschiderii ușii.

La 7  deschide unul din ei ușa și cere lista. ”Ați făcut listă???” ”Da, cum să nu!” vine îndatoritor răspunsul. ”Păi citiți unul lista și intrați cum vă auziți numele.” Liniște. Nimeni nu se arată doritor să citească pomelnice la 7 dimineața. ”Haideți mă, ce-i așa de greu să citiți, citiți unul!” ridică tonul domnul în liniștea nopții. ”Păi dacă nu e greu, de ce nu o citești tu?” vine răspunsul șugubăț al unuia cu cafeaua deja băută. Tevatură, consternare, nervi…. Până la urmă cel mai deștept cedează și se apucă de citit.  Îmi aud numele și intru. Înăuntru un alt domn stătea lângă un aparat care dădea bonuri de ordine și ni le înmâna în ordinea înmormântării.

Faza doi încheiată cu succes. Am bonul în mână, mărturie a confiscării organizării maselor și transformarea în organizare instituțională. Un succes deplin al unui management orientat pe grija față de cetățean, această noțiune abstractă pe care funcționarul o deservește cu îndatorire și grijă pentru a-și justifica salariul. Dar nu azi.

Așa că ce fac? Pun bonul de ordine bine în portofel, undeva între poza copilului și icoana ce mi-a dăruit-o mama când am plecat de acasă și….. bineînțeles, ați ghicit, forțez mașinuța acasă să-mi duc nevasta și copilul către locurile în care societatea îi trimite de la o anumită oră….. dimineața. Îl imit cu succes pe Schumy și ajung la 8 fără 3 minute înapoi ….. la evidența populației. Deși programul începe la 8 jumate, înăuntru e o casierie a primăriei așa că îți poți plăti acolo taxele necesare. Vreau să mulțumesc (jumătate serios, jumătate în glumă) pe această cale primarului pentru efortul depus în a aduce acolo o casierie. Grija față de întregul popor (a se citi finanțele locale) este deplină, dar ar fi fost mai integrată în peisaj o plimbare de 2 zile pentru plata acestor taxe. Dar dacă e vorba de încasare de bani,  se găsesc soluții. Aici ne-am integrat perfect. În orice. Chiar și în absolut :)))

Plătesc fără prea mare greutate, deși casierița dorea să știe inclusiv culoarea șosetelor mele și nu înțeleg de ce. După care…… aștept. Aștept să-mi apară numărul pe un afișaj  și, bineînțeles, mai aștept să iasă din birouri și pe cei pe care soarta i-a născut la o anumită oră dintr-o anumită zi și nu au avut nevoie de număr de ordine la 5 dimineața. Îmi vine în sfârșit rândul și… stupoare ….. ca într-o piesă a lui Caragiale sau într-un banc cu un iepuraș și o cutie de chibrituri mi se reproșează un dosar incomplet. Încerc să zic că pe siteul lor nu scrie așa ceva și nu înțeleg de ce mi se cere…. mi se propune un pariu în care mi se sugerează să citesc  afișierul din antecameră că acolo scrie. Renunț să îl mai informez pe funcționar că suntem în secolul 21 și îi cer politicos să-mi spună de ce acte e nevoie. Le aveam pe toate acasă, bineînțeles, în original și în copie. Așa că ghici ce? Forțez din nou mașinuța acasă știind sigur că Schumi va păli de invidie când va vedea la știrile de la ora 5 cum un nebun gonește nervos prin oraș.

Iau actele, iau mașinuța, o forțez din nou la evidența populației și…… dilemă. Cum să mai intru încă o dată? Lumea își pierduse răbdarea și nu ajunsese încă la stadiul de acceptare, de complacere, de moluscă, când poți să le tai o mână și tot nu simt. Acum erau la stadiul de turmă. Stau și mă gândesc….. în definitiv nu e vina mea. Am făcut așa cum a vrut sistemul….. am venit la 5 și de atunci am transpirat. Nu mi se părea normal să-mi fie rușine din vina sistemului. Și în definitiv aveam număr de ordine, nu? Așa că intru împreună cu o doamnă la același funcționar și aștept liniștit pe scaun să termine cu doamna. După care intru eu la aparat. ”Acum e bine?” întreb cu speranță în glas. ”E bine, dar dacă mă gândesc mai bine era bine și prima dată, nu era nevoie de actele astea.”

Cerul se prăbușește, apele se deschid, în față văd numai roșu. Îmi adun toată voința din mine și stau calm. Să văd terminată o dată treaba asta. Și da…. victorie….. sunt trimis să-mi fac o fotografie.

Sunt momente în viața în care ilarul se împletește cu grotescul și încearcă să se împacheteze frumos, în hârtie colorată cu fundiță roșie. Acel funcționar s-a lăudat, da, fără îndoială, s-a lăudat că are rată a respingerii dosarelor de nuștiu cât la sută. În primul rând nu-mi imaginam că asta ar fi un criteriu. Dar asta e. Una din trei: ori toată populația e proastă, ori nu sunt explicate prea bine exigențele, ori exigențele sunt pe alocuri absurde. Alegeți voi.

jumatatea vietii


Sunt cam pe la jumatatea vietii. Sau poate am tercut de mult de ea 🙂 si Sfantu Petru deja citeste cartea aia mare sa vada unde ma trimite.

Ma simt nici in caruta, nici pe jos. Inca mai pot lua decizii care sa-mi afecteze viata. Pe termen lung ma refer. Si mai am puterea de a le pune in aplicare. Ma incearca insa un sentiment ciudat, pe care nu-l pot descrie. Cand esti mic toata lumea te bate la cap….” invata, iti va folosi mai tarziu”. La 28 de ani inca invatam. Si ma asteptam ca acel „mai tarziu” sa tot vina. E ca si cum ai fi antrenorul unei echipe, o pregatesti intens de meci fara sa-ti dai seama ca meciul de fapt e la mijlocul sau. Iar cand realizezi asta ai un sentiment de debusolare. Ai un moment in care faci rapid inventarul, aduni, scazi, vezi ce ramane si repui in ordine obiectivele.

Banuiesc ca e un moment care trebuia sa vina. Nu ma intelegeti gresit. Nu ma simt batran. Dar trebuie sa-mi readaptez noile arme, acumulari, la noile obiective pe care mi le stabilesc.

Da, am gasit o exprimare plastica a momentului. E momentul ala de pauza pe care un drumet il ia cand priveste varful unde vrea sa ajunga, tragandu-si sufletul si rearanjandu-si rucsacul, porneste din nou la drum.

Si asta ma duce la o noua intrebare: ce semnifica varful pentru mine?

 

 

Dar pentru voi? …….  raspunsul poate fi gasit in religie……

Incalzire globala


Ne-am obisnuit sa vorbim de incalzirea globala. E chiar la moda. Nu cred ca este vreo campanie politica sau vreun domeniu mai serios care sa nu vizeze si clima. A devenit sic, e trendy.

Cred ca ne face si mai constienti de faptul ca ne-am inmultit. Deh, ce sa-i faci, atatea xxx-uri pe piata, cat sa reziste omul? Globalizarea e acuta, iar campania din jurul acestei incalziri globale e indarjita. Nu-i asa ca deja aveti in fata ochilor imagini cu furnale si paduri taiate? Nu zic ca nu au dreptate, dar chiar asa….

Suntem la mijlocul lui august si dimineatza cand ies din casa in curte sa-mi beau cafeaua ma apuca frigul. Dar un frig de ala rau, cu tremurat. Si atunci ma intreb….. „unde pana mea e incalzirea aia globala????” Si ca s-o gasesc ma uit in ceasca mea de cafea.

Ieri bagau astia la tv o veste cum ca ne-ar astepta o glaciatiune similara cu cea de la sfarsitul secolului XVII sau cat naiba o fi fost, iar flota olandeza (parca) nu a putut sa iasa din port.

Si iar voi cauta si maine dimineatza incalzirea globala…..

 

Oups….. e unu si juma noaptea….. ma duc sa caut incalzirea globala in pat….. nu de alta ca iar imi spune nevasta-mea ca m-am insurat cu internetu`……

tentativa


Tentativa de exteriorizare pe blog.

James Clavell in Nobila Casa descria un obicei al clanurilor scotiene (parca). Copacul urletelor. Mai pe romaneste un copac din spatele gradinii unde mergeai sa tipi ofurile tale.

Cam asta vrea blogul asta sa fie. Copacul urletelor mele. O tentativa de a ma regasi eu cel adevarat, dincolo de zbuciumul vietii.

Oare cate bloguri n-or mai fi la fel? :))