REVOLUȚIA CULTURALĂ ȘI EVOLUȚIA ECONOMICĂ


Zilele astea, într-un interviu pe CNN George Soros, marele finanțist și vizionar american de origine maghiară punea o problemă foarte interesantă. Afirma că 30% din totalul veniturilor din SUA merg în sectorul financiar (a se face deosebire între sectorul financiar și cel bancar, cel de-al doilea fiind inclus în primul). Ridica întrebarea: cum se face că acest sector contribuie cu mai puțin de 30% la veniturile statului? Să nu uităm că sectorul financiar din SUA este cel mai dezvoltat din lume, bursa din New York având rulaje zilnice de 9 miliarde dolari, pe locul doi fiind cea din Londra cu 3-4 miliarde de dolari.

Acum două săptămâni un lider sindical francez punea în discuție o problemă asemănătoare, nivelul la care a ridicat el discuția cu moderatorul român (care abia făcea față) fiind unul pe care nu-l vom vedea cu siguranță la omologii români în acest deceniu. El punea aceeași întrebare cu Soros, dar formulată altfel: ”de ce capitalul este impozitat atât de puțin, iar munca atât de mult???”. Cei care își mai aduc aminte de manualul de economie politică din clasa a XI-a vor ști că pe lângă pământ (resurse), munca și capitalul sunt factorii de producție tradiționali, dar foarte importanți, în egală măsură. Unul fără altul nu se poate.

Criza de azi își are originile în mișcările de eliberare spirituală (denumire concepută ad-hoc) din anii 60-70 din secolul trecut. Libertatea de a fi așa cum dorești, dorința de eliberare de dogmele și rigorile religioase, condamnarea limitelor societății, toate au avut, pe lângă efectele culturale pozitive, un efect economic negativ. Au fost trăgaciul unei spirale cu efecte negative ale cărei consecințe le vedem azi. Această eliberare spirituală combinată cu procesul tehnologic au dus la crearea unei economii bazate în principal pe dorință, nu pe putință, au forțat politicienii statelor să fie în concordanță cu aceste miscări, a le acorda libertăți economice tot mai mari, fără fundament economic adecvat.

Toată această libertate spirituală s-a manifestat și în domeniul economic. Consumatorul de rând și-a spus ”Dacă vreau, pot….. iau un credit.” Nu a pus de acord dorința cu putința. Conceptul de economisire a dispărut, lozincile de genul ”azi la CEC un leu de pui, mâine el va face pui” au dispărut, băncile și fondurile de investiții având acum capitalul necesar pentru a acorda împrumuturi. Băncile de investiții au ajuns la concluzia că mai rentabil și mai sigur este să finanțezi deficitul unui stat, nu să riști banii pe bursă sau în cine știe ce investiții. Economia a ajuns să fie dependentă de credit, de consum, de venitul populației. Inovația (consecință a concurenței și a consumului) a ajuns să fie atât de prezentă în economie încât ciclul de viață al produsului a devenit extrem de scurt, iar acolo unde se putea, era făcut să fie scurt (produse gândite să funcționeze o anumită perioadă). Rata de înjumătățire a informațiilor a atins cote record pe toate palierele științei. Principala preocupare a firmelor, a marketingului a fost (mai nou) să creeze nevoia, nu doar să o identifice.

Pe burse în anii 80-90 erai foarte bun dacă erai tot timpul dispus să cumperi. Logica contului de profit și pierdere, dorința de atragere de acționari (capital) au forțat firmele la acțiuni câteodată disperate. Toate acestea conviețuiau cu reclamele ce te îndemnau să fii liber, ce te învățau că ești propriul stăpân, că poți face orice dorești, oriunde și oricând poftești.

A sosit data scadenței. Data la care atât pentru populație, dar mai ales pentru state rata împrumutului plus rata dobânzii este nesustenabilă. Politicienii trebuie să găsească rapid soluții. Soluții să atragă capitalul care generează surplusul ce le permite să iasă din spirala datoriei. Așa că îl atrag cum pot, în primul rând impozitându-l cât mai puțin. Au nevoie de el mai mult ca niciodată. Individul este pe locul doi. Individul nu mai are libertăți acum. Individul are datorii și îndatoriri. Toat acest transfer de mentalitate colectivă se face dureros pe alocuri, cu revolte și mișcări sociale. Nu este cetățean care să scape netaxat.

Așa că mă aștept, în acest moment, ca intelectualul, cel ce ilustrază cât mai fidel această stare de fapt, să vibreze în rezonanță cu noua stare. Mă aștept ca mișcarea de propagandă să preaslăvească munca, datoria și îndatoririle mai presus de liberate, întrucât nevoia marii finanțe mondiale este de a culege roadele îndatorării de peste 20-30 de ani a statelor și populației. Nu mai au cum vinde credite acum. Nu mai au cui. Nici statelor, nici populației. Așa că ei trebuie să recupereze ceea ce au dat deja. Plus dobândă. Mă aștept să apară filme axate pe această idee, mă aștept ca industria muzicală și industria reclamelor să facă această tranziție.

Generația noastră suntem una de sacrificiu. Suntem una care trăiește într-un blestem chinezesc: trăim vremuri interesante. Trebuie să platim datoriile altora: ale părinților, ale clasei politice, ale noastre. Să sperăm că vom face față.